(1)

Directiva 2011/98/UE a Parlamentului European și a Consiliului (4) va fi modificată în mod substanțial. Întrucât se impun noi modificări, este necesar, din motive de claritate, să se procedeze la reformarea directivei menționate.

(2)

Uniunea ar trebui să asigure un tratament echitabil resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere legală pe teritoriul statelor membre și că o politică de integrare mai solidă ar trebui să vizeze acordarea acestor resortisanți ai țărilor terțe de drepturi și obligații comparabile cu cele ale cetățenilor Uniunii.

(3)

Dispozițiile privind instituirea unei proceduri unice de solicitare care să conducă la emiterea în cadrul unui act administrativ unic a unui titlu combinat care să includă atât permisul de ședere, cât și cel de muncă, vor contribui la simplificarea și armonizarea normelor care se aplică în prezent în statele membre.

(4)

Pentru a permite prima intrare pe teritoriul lor, statele membre ar trebui să poată elibera un permis unic sau o viză, în cazul în care eliberează permise unice numai după intrarea pe teritoriul lor. Statele membre ar trebui să elibereze astfel de permise unice sau vize în timp util.

(5)

Prezenta directivă ar trebui să stabilească un set de norme care să reglementeze procedura de analizare a solicitărilor privind permisul unic. Procedura respectivă ar trebui să fie eficientă și ușor de administrat, ținând seama de volumul normal de lucru al administrațiilor statelor membre. De asemenea, procedura ar trebui să fie transparentă, echitabilă și nediscriminatorie, astfel încât să ofere un nivel adecvat de securitate juridică persoanelor în cauză într-un interval de timp rezonabil.

(6)

Pilonul european al drepturilor sociale proclamat la Göteborg la 17 noiembrie 2017, stabilește un set de principii destinate să servească drept ghid pentru a asigura egalitatea de șanse și de acces la piața muncii, condiții de muncă echitabile și protecție și incluziune socială. Revizuirea unic Directivei 2011/98/UE face parte din pachetul de măsuri privind competențele și talentele, propus ca urmare a Comunicării Comisiei din 23 septembrie 2020 referitoare la un nou Pact privind migrația și azilul. Revizuirea respectivă este, de asemenea, unul dintre elementele Comunicării Comisiei din 4 martie 2021 referitoare la Planul de acțiune privind Pilonul european al drepturilor sociale.

(7)

Dispozițiile prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere competenței statelor membre de a reglementa cerințele pentru eliberarea unui permis unic în scopul ocupării unui loc de muncă. Prezenta directivă ar trebui să nu aducă atingere dreptului statelor membre în conformitate cu articolul 79 alineatul (5) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE). Pe această bază, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea de a considera o cerere pentru eliberarea unui permis unic ca fiind inadmisibilă sau de a o respinge.

(8)

Prezenta directivă ar trebui să reglementeze contractele de muncă și raporturile de muncă dintre resortisanții țărilor terțe și angajatori. În cazul în care legislația națională a unui stat membru permite admisia resortisanților țărilor terțe prin intermediul agenților de muncă temporară stabiliți pe teritoriul său și care au un raport de muncă cu lucrătorul, astfel de resortisanți ai țărilor terțe nu ar trebui excluși din domeniul de aplicare al prezentei directive. Dispozițiile prezentei directive referitoare la angajatori ar trebui să se aplice și acestor agenți.

(9)

Resortisanții țărilor terțe detașați nu ar trebui să intre sub incidența prezentei directive. Acest lucru nu ar trebui să îi împiedice pe resortisanții țărilor terțe cu ședere legală și care lucrează în mod legal într-un stat membru care sunt detașați într-un alt stat membru să beneficieze în continuare de tratament egal cu cel de care beneficiază resortisanții statului membru de origine pe durata detașării lor în ceea ce privește condițiile de angajare care nu sunt afectate de aplicarea Directivei 96/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului (5).

(10)

Resortisanții țărilor terțe care beneficiază de protecție în conformitate cu legislația națională, cu obligațiile internaționale sau cu practica unui stat membru nu ar trebui să intre sub incidența prezentei directive, cu excepția capitolului III, care ar trebui să se aplice în cazul în care, în conformitate cu legislația națională, resortisanților respectivi ai țărilor terțe li se permite să lucreze și să desfășoare activități sau să fi lucrat.

(11)

Resortisanții țărilor terțe care au obținut statutul de rezidenți pe termen lung în conformitate cu Directiva 2003/109/CE a Consiliului (6) nu ar trebui să intre sub incidența prezentei directive datorită statutului lor mai privilegiat în ansamblu și tipului special de permis de ședere care le este acordat, și anume „rezident pe termen lung – UE”.

(12)

Resortisanții țărilor terțe care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru a ocupa un loc de muncă cu titlu sezonier și care au solicitat admisia sau au fost admiși pe teritoriul unui stat membru în conformitate cu Directiva 2014/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului (7) nu ar trebui să intre sub incidența prezentei directive, dat fiind faptul că aceștia intră în domeniul de aplicare al Directivei 2014/36/UE care instituie un regim specific.

(13)

Obligația statelor membre de a stabili dacă solicitarea trebuie depusă de un resortisant al unei țări terțe sau de către angajatorul respectivului resortisant al unei țări terțe nu ar trebui să aducă atingere niciunor acorduri care prevăd implicarea ambelor părți în procedură. Statele membre ar trebui să ia în considerare și să analizeze solicitările de permis unic fie atunci când resortisantul respectiv al țării terțe își are reședința în afara teritoriului statului membru în care dorește să fie admis, fie atunci când resortisantul respectiv al țării terțe este deja rezident pe teritoriul statului membru în cauză, deținând un permis de ședere valabil emis de respectivul stat membru în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 al Consiliului (8). Statele membre ar trebui, de asemenea, să aibă opțiunea de a accepta solicitările depuse de alți resortisanți ai unor țări terțe care sunt prezenți în mod legal pe teritoriul lor.

(14)

Dispozițiile prezentei directive cu privire la procedura unică de solicitare și la permisul unic nu ar trebui să se refere la vizele uniforme sau pe termen lung. Cu condiția ca cerințele prevăzute în legislația Uniunii sau în legislația națională să fie îndeplinite și în cazul în care un stat membru eliberează permise unice numai pe teritoriul său, statul membru respectiv ar trebui să îi elibereze resortisantului țării terțe viza necesară pentru a obține un permis unic.

(15)

Termenul pentru luarea unei decizii referitoare la o solicitare ar trebui să includă timpul necesar pentru efectuarea verificărilor privind situațiile pe piața muncii, în cazul în care o astfel de verificare se efectuează în legătură cu o solicitare individuală de permis unic. Prin urmare, o verificare generală a situației pe piața muncii care nu este legată de o solicitare individuală de permis unic nu intră sub incidența termenului pentru adoptarea unei decizii. Statele membre ar trebui să depună eforturi pentru a elibera în timp util viza necesară pentru obținerea permisului unic.

(16)

Pentru a se evita suprapunerea activităților și prelungirea procedurilor, statele membre ar trebui să ia măsurile necesare pentru a le cere solicitanților să prezinte documentele relevante o singură dată și ar trebui să efectueze o singură verificare substanțială a documentelor prezentate de solicitant în vederea eliberării atât a permisului unic, cât și, atunci când este cazul, a vizei necesare în vederea obținerii permisului unic.

(17)

Desemnarea autorității competente în temeiul prezentei directive nu ar trebui să aducă atingere rolului și responsabilităților altor autorități și, după caz, ale partenerilor sociali, în ceea ce privește examinarea solicitării și luarea unei decizii cu privire la aceasta.

(18)

Termenul pentru luarea unei decizii referitoare la o solicitare nu ar trebui, cu toate acestea, să includă timpul necesar recunoașterii calificărilor profesionale. Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere procedurilor interne privind recunoașterea diplomelor.

(19)

În cazul în care autoritățile nu iau nicio decizie în termenele prevăzute, eventualele consecințe ar trebui să fie stabilite de legislația națională și ar trebui să poată face obiectul unor căi de atac.

(20)

Astfel cum se menționează în Comunicarea Comisiei din 27 aprilie 2022 referitoare la atragerea de competențe și de talente în UE, „parteneriatele pentru atragerea de talente” reprezintă unul dintre instrumentele-cheie ale noului Pact privind migrația și azilul în ceea ce privește dimensiunea sa externă. Respectivele parteneriate vizează consolidarea cooperării dintre Uniune, statele membre și țările partenere, stimularea mobilității internaționale a forței de muncă și dezvoltarea talentelor într-un mod reciproc avantajos și circular. Accelerarea prelucrării solicitărilor de permis unic în limitele prevăzute în prezenta directivă ar putea contribui, de asemenea, la punerea în aplicare eficace a „parteneriatelor pentru atragerea de talente” cu principalele țări partenere.

(21)

Pentru ca piețele forței de muncă din Uniune să devină mai eficiente și mai atractive, statele membre ar trebui să poată accelera prelucrarea solicitărilor de permis unic depuse de resortisanții țărilor terțe care dețin deja un permis unic într-un alt stat membru sau în numele acestora, în limitele prevăzute de prezenta directivă.

(22)

Permisul unic ar trebui să fie eliberat în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1030/2002, fiind posibil pentru statele membre să introducă date suplimentare, în special cu privire la permisiunea ca o persoană să ocupe sau nu un loc de muncă. Un stat membru ar trebui să menționeze nu numai în cadrul permisului unic, ci și în alte permise de ședere eliberate – printre altele, în vederea unui control mai eficace al migrației – datele privind permisiunea de a ocupa un loc de muncă, indiferent de tipul de permis sau de permis de ședere pe baza căruia resortisantului țării terțe i s-a permis accesul pe teritoriul și la piața forței de muncă a respectivului stat membru. În conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1030/2002, resortisanții țărilor terțe ar trebui să aibă dreptul de a verifica informațiile conținute pe suport de hârtie sau în format electronic și, după caz, de a obține corectarea sau ștergerea acestora.

(23)

Dispozițiile prezentei directive privind permisele de ședere în alte scopuri decât ocuparea unui loc de muncă ar trebui să se aplice exclusiv formatului acestor permise și nu ar trebui să aducă atingere normelor Uniunii sau normelor naționale cu privire la procedurile de admisie și procedurile de eliberare a acestor permise.

(24)

Dispozițiile prezentei directive privind permisul unic și permisul de ședere eliberat pentru alte scopuri decât ocuparea unui loc de muncă nu ar trebui să împiedice statele membre să elibereze un document pe suport hârtie suplimentar, pentru a putea oferi informații mai exacte referitoare la relația de muncă pentru care formatul permisului de ședere nu dispune de un spațiu suficient. Un astfel de document poate servi la prevenirea exploatării resortisanților țărilor terțe și la combaterea angajării ilegale, dar ar trebui să fie opțional pentru statele membre și nu ar trebui să servească drept substitut pentru un permis de muncă, fapt ce ar compromite conceptul de permis unic. Pentru stocarea unor astfel de informații într-un format electronic pot fi, de asemenea, utilizate posibilitățile tehnice oferite de articolul 4 din Regulamentul (CE) nr. 1030/2002 și de litera (a) punctul 20 din anexa la acesta. În plus, angajatorilor le revine obligația de a informa lucrătorii din țările terțe cu privire la aspectele esențiale ale raportului de muncă și la orice modificare a acestora, în conformitate cu Directiva (UE) 2019/1152 a Parlamentului European și a Consiliului (9).

(25)

Condițiile și criteriile pe baza cărora poate fi respinsă solicitarea privind acordarea, modificarea sau reînnoirea unui permis unic, ori pe baza cărora poate fi retras permisul unic, ar trebui să fie obiective și stabilite de legislația națională, inclusiv obligația de a respecta principiul preferinței Uniunii, astfel cum este exprimat, în special, în dispozițiile relevante din Actele de aderare din 2003 și 2005. Orice decizii de respingere și de retragere ar trebui să fie justificate în mod corespunzător. Decizia de respingere a unei solicitări de acordare, modificare sau reînnoire a unui permis unic și decizia de retragere a unui permis unic ar trebui să se bazeze pe criteriile prevăzute de dreptul Uniunii sau de legislația națională și ar trebui să țină seama de circumstanțele specifice ale cazului, după caz, și ar trebui să respecte principiul proporționalității. În circumstanțe excepționale și justificate în mod corespunzător legate de complexitatea solicitării și în interesul solicitantului, ar trebui să fie posibil ca termenul pentru luarea unei decizii să fie prelungit în temeiul prezentei directive cu o perioadă suplimentară de 30 de zile. În cazul schimbării angajatorului de către deținătorul permisului unic, o prelungire pentru o perioadă suplimentară de 15 zile ar trebui să fie justificată în mod corespunzător.

(26)

Pentru a se asigura că resortisanții țărilor terțe și familiile acestora au acces efectiv la drepturile lor, statele membre ar trebui să le ofere informații accesibile, în mod gratuit, cu privire la documentația necesară pentru solicitarea permisului unic, precum și cu privire la condițiile de intrare și de ședere și la drepturile, obligațiile și garanțiile procedurale pentru protecția lor și a membrilor familiilor lor. Informațiile respective ar trebui să includă informații cu privire la partenerii sociali, cu referire specială la organizațiile lucrătorilor, pentru a le îmbunătăți cunoștințele în vederea unei mai bune protecții a acestora la locul de muncă.

(27)

Resortisanților țărilor terțe, care dețin un document de călătorie valabil și un permis unic eliberat de un stat membru care aplică acquis-ul Schengen în totalitate, ar trebui să li se permită accesul și libera circulație pe teritoriul statelor membre care aplică acquis-ul Schengen în totalitate, pentru maximum trei luni în orice perioadă de șase luni, în conformitate cu Regulamentul (UE) 2016/399 al Parlamentului European și al Consiliului (10) și cu articolul 21 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 dintre Guvernele statelor Uniunii Economice Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune ale acestora (11) (Convenția Schengen).

(28)

În absența unei legislații orizontale a Uniunii, drepturile resortisanților țărilor terțe variază în funcție de cetățenia acestora și de statele membre în care ocupă un loc de muncă. În vederea dezvoltării în continuare a unei politici coerente în domeniul imigrației și pentru a reduce discrepanțele dintre drepturile cetățenilor Uniunii și ale resortisanților țărilor terțe care lucrează în mod legal într-un stat membru, precum și pentru a completa acquis-ul existent în domeniul imigrației, ar trebui prevăzut un set de drepturi, în special pentru a menționa domeniile în care este prevăzută egalitatea de tratament între resortisanții unui stat membru și acei resortisanți din țările terțe care nu au dobândit încă statutul de rezidenți pe termen lung. Scopul acestor dispoziții este de a stabili un nivel minim de condiții de concurență echitabile în ansamblul Uniunii, de a recunoaște că resortisanții țărilor terțe respectivi contribuie la creșterea economiei Uniunii prin munca prestată și prin plata impozitelor, precum și de a constitui o garanție pentru a reduce concurența neloială dintre resortisanții unui stat membru și resortisanții țărilor terțe, rezultată din eventuala exploatare a acestora din urmă. Lucrător dintr-o țară terță, în sensul prezentei directive, ar trebui să însemne un resortisant al unei țări terțe care a fost admis pe teritoriul unui stat membru, care are dreptul de ședere legală și căruia i s-a acordat dreptul de muncă, în cadrul unui raport de muncă, în temeiul legislației naționale sau în conformitate cu practica națională. În acest context, un lucrător dintr-o țară terță trebuie să aibă un contract de muncă sau un raport de muncă definit de legislația națională, acordurile colective sau practicile în fiecare stat membru, ținând seama de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

(29)

Atunci când un deținător de permis unic își schimbă angajatorul, noul angajator ar trebui să comunice autorităților competente detaliile angajării, în conformitate cu procedurile prevăzute în legislația națională. O modificare a condițiilor de angajare, cum ar fi adresa angajatorului, locul obișnuit de muncă, programul de lucru și remunerația, nu constituie în sine o schimbare a locului de muncă.

(30)

Toți resortisanții țărilor terțe cu ședere legală și care lucrează în mod legal în unul dintre statele membre ar trebui să beneficieze cel puțin de un set comun de drepturi în temeiul egalității de tratament cu cetățenii statului membru în care își au reședința, indiferent de scopul inițial sau motivul pentru care au fost admiși pe teritoriul statului membru. Dreptul la egalitatea de tratament în domeniile care intră sub incidența prezentei directive ar trebui garantat nu numai acelor resortisanți ai țărilor terțe care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru pentru a ocupa un loc de muncă, dar și celor admiși pentru alte scopuri și cărora li s-a permis accesul la piața forței de muncă a respectivului stat membru în conformitate cu alte prevederi din legislația Uniunii sau din legislația națională, inclusiv membrii de familie ai lucrătorilor din țările terțe care au fost admiși în statul membru în conformitate cu Directiva 2003/86/CE a Consiliului (12) și resortisanții țărilor terțe care au fost admiși pe teritoriul unui stat membru în conformitate cu Directiva (UE) 2016/801 a Parlamentului European și a Consiliului (13).

(31)

Dreptul la egalitatea de tratament în anumite domenii ar trebui să fie strâns corelat cu șederea legală a resortisantului țării terțe și cu accesul oferit la piața forței de muncă a unui stat membru, aspecte consacrate de permisul unic care autorizează atât șederea, cât și ocuparea unui loc de muncă, precum și de alte permise de ședere eliberate pentru alte scopuri, care conțin informații privind permisiunea de a ocupa un loc de muncă.

(32)

Dreptul la egalitatea de tratament între lucrătorii din țările terțe și resortisanții statelor membre în ceea ce privește condițiile de angajare și de lucru în sensul prezentei directive, contribuie la munca decentă și la prevenirea exploatării lucrătorilor din țările terțe. Dreptul respectiv ar trebui să includă cel puțin condițiile de angajare, remunerarea, inclusiv plata orelor suplimentare, deducerile și plățile retroactive ale acestora, creanțele în caz de insolvență a angajatorului, aplicarea principiului remunerației egale pentru muncă egală, concedierea, egalitatea de tratament între bărbați și femei, formarea, sănătatea și siguranța la locul de muncă, timpul de lucru, concediul și zilele libere. Dreptul la egalitatea de tratament ar trebui să includă condițiile de muncă prevăzute în dreptul Uniunii, în legislația națională, în acordurile colective și în practica unui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții statului membru în cauză.

(33)

Un stat membru ar trebui să recunoască calificările profesionale dobândite de un resortisant al unei țări terțe în alt stat membru în același mod ca și pentru cetățenii Uniunii și ar trebui să ia în considerare calificările dobândite într-o țară terță în conformitate cu Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European și a Consiliului (14). Dreptul la egalitatea de tratament acordat lucrătorilor din țările terțe în ceea ce privește recunoașterea diplomelor, a certificatelor și a altor calificări profesionale, în conformitate cu procedurile interne aplicabile, nu ar trebui să aducă atingere competenței statelor membre în ceea ce privește admisia resortisanților țărilor terțe respectivi pe piețele forței de muncă ale acestora.

(34)

Lucrătorii din țările terțe ar trebui să beneficieze de tratament egal în ceea ce privește securitatea socială. Ramurile securității sociale sunt definite în Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului (15). Dispozițiile prezentei directive privind egalitatea de tratament în domeniul securității sociale ar trebui să se aplice, de asemenea, lucrătorilor admiși într-un stat membru direct dintr-o țară terță. Cu toate acestea, prezenta directivă nu ar trebui să acorde lucrătorilor din țările terțe mai multe drepturi decât cele deja prevăzute de legislația Uniunii în vigoare în domeniul securității sociale pentru resortisanții țărilor terțe care se află în situații cu caracter transfrontalier.

(35)

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat în hotărârea sa din 25 noiembrie 2020 pronunțată în cauza C-302/19 (16), că un stat membru nu poate să refuze sau să reducă beneficiul unei prestații de securitate socială titularului unui permis unic, pentru motivul că membrii familiei deținătorului respectiv sau unii dintre ei nu au reședința pe teritoriul său, ci într-o țară terță, în condițiile în care acordă acest beneficiu resortisanților săi independent de locul de reședință al membrilor familiei lor.

(36)

Statele membre ar trebui să asigure cel puțin egalitatea de tratament pentru resortisanții țărilor terțe care ocupă un loc de muncă sau care, după o perioadă minimă în care au ocupat un loc de muncă, sunt înregistrați ca șomeri. Nicio restricție din prezenta directivă privind egalitatea de tratament în domeniul securității sociale nu ar trebui să aducă atingere drepturilor acordate în temeiul Regulamentului (UE) nr. 1231/2010 al Parlamentului European și al Consiliului (17).

(37)

Legislația Uniunii nu limitează competența statelor membre de a- și organiza propriile regimuri de securitate socială. Fiecare stat membru stabilește condițiile în temeiul cărora sunt acordate prestațiile de securitate socială, precum și valoarea acestor prestații și perioada pentru care sunt acordate. Cu toate acestea, atunci când își exercită această competență, statele membre ar trebui să respecte legislația Uniunii.

(38)

Egalitatea de tratament a lucrătorilor din țările terțe nu ar trebui să vizeze măsurile în domeniul formării profesionale, care sunt finanțate în cadrul unor regimuri de asistență socială.

(39)

Statele membre ar trebui să se asigure că previn discriminarea lucrătorilor din țările terțe în ceea ce privește accesul la bunuri și servicii pentru care egalitatea de tratament între lucrătorii din țările terțe și resortisanții statului membru în care își au reședința este garantată în conformitate cu prezenta directivă și cu legislația lor națională. Ar trebui să se acorde o atenție deosebită în vederea prevenirii unei posibile discriminări în ceea ce privește accesul la locuințe private închiriate, pentru a se asigura că condițiile de locuit și contractele de închiriere respectă standardele naționale și reglementările naționale privind închirierile private, inclusiv standardele și reglementările privind cuantumul chiriilor. Este deosebit de relevant să se asigure că lucrătorii din țările terțe își păstrează libertatea de a-și alege cazarea, fără obligația de a locui într-un spațiu de cazare oferit de angajator, astfel cum este cazul lucrătorilor din statul membru în cauză, în conformitate cu dreptul intern.

(40)

Pentru a consolida egalitatea de tratament a lucrătorilor din țările terțe, statele membre ar trebui să prevadă sancțiuni eficace, proporționale și cu efect de descurajare împotriva angajatorilor în cazul încălcării dispozițiilor naționale adoptate în temeiul prezentei directive, în special în ceea ce privește condițiile de lucru, libertatea de asociere și de afiliere și ramurile securității sociale, astfel cum sunt definite în Regulamentul (CE) nr. 883/2004.

(41)

Pentru a garanta aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor naționale adoptate în temeiul prezentei directive, statele membre, în cooperare cu partenerii sociali, după caz, în conformitate cu legislația națională, ar trebui să prevadă mecanisme corespunzătoare de monitorizare și, atunci când este cazul, inspecții eficace și adecvate pe teritoriile lor, în conformitate cu legislația sau practicile administrative naționale. Serviciile responsabile cu inspecția muncii sau alte autorități competente ar trebui, după caz, să aibă acces la locul de muncă.

(42)

Statele membre ar trebui, de asemenea, să se asigure că există mecanisme eficace prin intermediul cărora lucrătorii din țările terțe să aibă acces la justiție și să poată depune plângeri în mod direct sau prin intermediul unor terți care au, în conformitate cu criteriile prevăzute în legislația națională, practicile administrative sau acordurile colective în vigoare, un interes legitim în a asigura respectarea prezentei directive, cum ar fi sindicatele ori alte asociații sau prin intermediul autorităților competente. Respectivele mecanisme eficace sunt considerate necesare pentru a aborda situațiile în care lucrătorii din țările terțe nu au cunoștință de existența mecanismelor menite să asigure respectarea legislației sau ezită să le utilizeze în nume propriu, de exemplu de teama unor eventuale consecințe. Statele membre ar trebui să se asigure că lucrătorii din țările terțe au același acces ca și resortisanții statului membru în care își au reședința la acțiuni în justiție, inclusiv la proceduri judiciare și administrative, la plângeri, la mediere și la alte mecanisme prevăzute în legislația națională pentru resortisanții statului membru. Statele membre ar trebui, de asemenea, să garanteze accesul la asistență judiciară în aceleași condiții ca cele prevăzute pentru lucrătorii naționali în cadrul procedurilor respective, dacă acest lucru este prevăzut în dreptul lor intern.

(43)

În contextul protecției lucrătorilor, măsuri naționale similare privind monitorizarea, evaluarea, inspecțiile, sancțiunile și facilitarea depunerii plângerilor ar trebui să fie deja adoptate și în vigoare la nivel național.

(44)

Deținătorul permisului unic ar trebui să aibă dreptul de a-și schimba angajatorul în perioada de valabilitate a respectivului permis. Pe lângă verificarea îndeplinirii în continuare de către deținătorul permisului unic a cerințelor prevăzute de legislația Uniunii sau de legislația națională, statele membre ar trebui să poată institui anumite condiții pentru schimbarea angajatorului, inclusiv o procedură de notificare și o verificare a situației pe piața muncii în cazul în care statul membru în cauză efectuează verificări ale situației pe piața muncii pentru solicitările de permis unic. Pentru a preveni potențialele abuzuri cu privire la dispozițiile prezentei directive privind schimbarea angajatorului, statele membre ar trebui, de asemenea, să poată stabili o perioadă minimă în care deținătorul permisului unic trebuie să lucreze pentru primul angajator înainte de schimbarea angajatorului. În orice caz, indiferent de durata contractului de muncă stabilit în temeiul dreptului intern, această perioadă minimă nu ar trebui să depășească șase luni. În cazuri excepționale și justificate în mod corespunzător, de exemplu cu privire la exploatarea deținătorului permisului unic sau în cazul în care angajatorul nu își îndeplinește obligațiile legale cu privire la deținătorul permisului unic, statele membre ar trebui să permită schimbarea angajatorului înainte de expirarea unei astfel de perioade minime.

(45)

Permisul unic nu ar trebui să fie retras pe parcursul unei perioade de cel puțin trei luni în caz de șomaj sau de șase luni în cazul în care resortisantul țării terțe deține permisul unic de mai mult de doi ani. Pentru perioadele de șomaj mai mari de trei luni, statele membre ar trebui să poată solicita deținătorilor permisului unic să facă dovada că dispun de resurse suficiente pentru a se întreține.

(46)

Pentru a consolida cunoștințele privind procedura de obținere a permisului unic și drepturile, obligațiile și garanțiile procedurale ale lucrătorilor din țările terțe și ale membrilor familiilor acestora, statele membre sunt încurajate să consolideze activitățile publicitare și campaniile de informare cu privire la aceste aspecte, inclusiv, după caz, activitățile și campaniile care vizează țări terțe.

(47)

Prezenta directivă ar trebui să se aplice fără a aduce atingere dispozițiilor mai favorabile cuprinse în legislația Uniunii și în instrumentele internaționale aplicabile.

(48)

Statele membre ar trebui să pună în aplicare dispozițiile prezentei directive fără discriminare pe motiv de sex, rasă, culoare, origine etnică sau socială, caracteristici genetice, limbă, religie sau convingeri, opinii politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere, dizabilitate, vârstă sau orientare sexuală, în special în conformitate cu Directiva 2000/43/CE a Consiliului (18) și cu Directiva 2000/78/CE a Consiliului (19).

(49)

Întrucât obiectivele prezentei directive, și anume stabilirea unei proceduri unice de solicitare în vederea eliberării unui permis unic pentru ca resortisanții țărilor terțe să ocupe un loc de muncă pe teritoriul unui stat membru, precum și a unui set comun de drepturi pentru lucrătorii din țările terțe cu ședere legală într-un stat membru, nu pot fi realizate în mod satisfăcător de către statele membre, dar, având în vedere anvergura și efectele acțiunii, acestea pot fi mai bine realizate la nivelul Uniunii, aceasta poate adopta măsuri în conformitate cu principiul subsidiarității, astfel cum este prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE). În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezenta directivă nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor respective.

(50)

Prezenta directivă respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) din TUE.

(51)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 21 privind poziția Regatului Unit și a Irlandei cu privire la spațiul de libertate, securitate și justiție, anexat la TUE și la TFUE, și fără a aduce atingere articolului 4 din protocolul menționat, Irlanda nu participă la adoptarea prezentei directive, nu are obligații în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(52)

În conformitate cu articolele 1 și 2 din Protocolul nr. 22 privind poziția Danemarcei, anexat la TUE și la TFUE, Danemarca nu participă la adoptarea prezentei decizii, nu are obligații în temeiul acesteia și nu face obiectul aplicării sale.

(53)

Obligația de a transpune prezenta directivă în dreptul intern ar trebui să se limiteze la dispozițiile care constituie o modificare de substanță față de directiva anterioară. Transpunerea dispozițiilor care nu au făcut obiectul unor modificări se efectuează în temeiul directivei anterioare.

(54)

Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere obligațiilor statelor membre în ceea ce privește termenul de transpunere în dreptul intern a directivei menționată în anexa I,